Termenul ”timiditate” acoperă realități diferite. El caracterizează oamenii ”temători, plini de frică, lipsiți de încredere, de îndrăzneală, discreți în relațiile sociale”.

images11

”Timiditatea” caracterizează toate stările în care o persoană se simte stânjenită în prezența altcuiva. Ea trimite la o dublă existență a unui disconfort interior și a unei neîndemânări exterioare în prezența celuilalt. Ea nu exclude totuși capacități de adaptare mult mai mari decât în cazul formelor de anxietate socială.

De ce anume se tem timizii? Timiditatea este cronică și durabilă. Timidul dezvoltă un mod de a fi marcat de inhibiție într-un mare număr de situații sociale; el evită aceste situații de fiecare dată când este posibil. El se teme mai ales de ”prima dată”, iar anxietatea se micșorează odată cu repetarea întâlnirilor, pe când în formele patologice de anxietate socială se prezintă invers. De aceea timiditatea nu poate fi considerată în niciun caz o boală: timidul se adaptează, adesea bine, după o perioadă de inhibiție inițială…”Eu sunt intimidat de tot ceea ce este nou, imprevizibil sau neașteptat”, spunea un client.

Ce produce timiditatea? Necunoscuții (70%) și persoanele de sex opus (64%). În privința situațiilor intimidante, nicio surpriză: să vorbești în fața unui public sau a unui grup (73%), să fii într-un grup mare (68%), să ai un statut presupus mai jos decât interlocutorii tăi sau să te simți inferior lor în raport cu un lucru sau altul (56%).

Jena pe care o resimțim rămâne între anumite limite și este departe de stările de panică pe care le întâlnim în cazurile de fobie socială. Timidul poate să opteze pentru un fel de fugă înainte: sunt numeroase mărturisirile unor personalități ale spectacolului sau jurnaliști care și-au depășit timiditatea prin alegerea unei profesii care îi împingea să înfrunte ceea ce îi angoasa.

Cum se manifestă timiditatea? Pentru a ști, există un număr de semne comportamentale specifice în timpul interacțiunilor sociale. O învățătoare intervievată asupra manierei sale de a repera copiii timizi spunea: ”După ce îi recunosc? Dacă le pun o întrebare în clasă, ei răspund în șoaptă sau se blochează și  nu mai răspund. Nu au prea mulți prieteni. Au dificultăți motrice sau nu se deplasează ușor în spațiile mari. Adevăratul mare timid este reperabil la orele de desen: dacă se rupe un creion, el îl ascunde în sertar și nu spune decât după o jumătate de oră că s-a rupt…”

În schimb, timizii se poartă cât se poate de normal într-un mediu ce le este familiar, astfel, copiii timizi nu sunt așa cu părinții sau cu cei apropiați. Regăsim adesea, bune competențe sociale la subiecții timizi, în afara situațiilor stresante. Unii sunt timizi, deci în afara unui mediu cunoscut: nu pentru că vor să-și ascundă tulburarea, ci pentru că în prezența unor persoane familiare aceasta se estompează până când circumstanțe exterioare le fac să apară la lumină.

Subiecții timizi cunosc dificultăți în două mari situații: de fiecare dată când trebuie să aibă o inițiativă relațională și de fiecare dată când trebuie să se implice personal, să vorbească despre emoțiile lor. ”Există în mine o încetineală secretă în a-mi lăsa să apară emoțiile adevărate, a spune ceea ce-mi place, a mă abandona momentului prezent, o prostească reținere pe care mereu am observat-o cu necaz.”

Timidul este o persoană care are conștiința stării sale, este cel care știe sigur sau are un obscur sentiment care îl avertizează că, într-un anume caz, nu va găsi cuvântul pe care îl caută, nici gestul care trebuie făcut, nici ținuta pe care trebuie să o aibă sau îi va scăpa ceva neîndemânatic.

Calitățile timidului. Calitățile asociate timidității sunt numeroase: adesea, este capabil să asculte și să fie empatic. Tendința lui de afi retras, face din el un bun observator și o persoană atentă cu celălalt. Grija lui de a depista la interlocutorul său cel mai mic semn de agasare sau de tensiune, îl face un bun cititor al stărilor sufletești ale celuilalt.

În mediul profesional, discreția și dorința a de a face bine sunt adesea apreciate. Dorința sa de a fi iubit și apreciat, face din el o persoană atentă la nevoile colegilor, adesea fiind gata să se devoteze acceptând o sarcină neplăcută sau să dea o mână de ajutor în ultimul moment.

Trăsăturile timidului sunt cele care tradițional sunt moduri de a fi feminine: blândețe, solicitudine, pudoare, rezervă…Timiditatea îi jenează, de altfel, mai mult pe bărbați decât pe femei.

Suferințele timidului… Timiditatea, chiar dacă nu este o boală, nu este mai puțin o tulburare care poate jena considerabil. Între 50 și 70% din persoanele care vin la consultație se definesc ca timide. Poate fi corelată cu mari riscuri de complicații psihologice, cum sunt depresia sau consumul de alcool.

Domeniul sentimental, dar și viața socială și profesională sunt marcate de ocazii pierdute. Se pare că timizii se căsătoresc mai târziu, au copii mai târziu, își văd cariera încetinită de timiditate; la fel, în cazul femeilor, tulburarea lor pare să le închidă mai mult decât pe altele în rolul de femei casnice sau de femei tradiționale și care se ocupă mai puțin de ele însele în detrimentul căminului lor. Timiditatea poate duce la singurătate.

În general, se pare că apariția timidității este destul de precoce în copilărie sau chiar în mica copilărie, la adolescență. Adesea, ea poate dispărea spontan sau datorită unor întâlniri, experiențe, momente particulare.

 

Sursa: Cristophe Andre, Patrick Legeron

Anunțuri